luni, 30 decembrie 2019



Tura de sfârșit de an:
Tibleș
Foto: Alexandra Uilăcan


La fiecare sfârșit de an, parcă, inerțial, vrem o trecere în revistă a ceea ce am primit de la anul care tocmai se termină. Mai este foarte puțin și se termină și 2019.


Vremea socotelilor

La fel ca pentru fiecare dintre noi, anul acesta a fost cumva. Oricum nu mi-am propus să fac o retrospectivă a lui 2019. Vreau doar să punctez tura, care s-a vrut a fi ”tura de sfârșit de an”, așa cum m-a învățat prietenul meu, Adi. Spun că m-a învățat, în sensul că, de câțiva ani ne-am obișnuit să facem ”o tură de sfârșit de an”. La fel ca și în anii trecuți, am respectat tradiția și pașii noștri s-au îndreptat anul acesta spre creasta Țibleșului.


Țibleșul, în zare, ținta noastră

Țibleșul este un fel de munte, un pic mai special pentru mine. Nu pentru că este el special, dar am foarte puține experiențe aici. De fiecare dată când grupuri de prieteni montaniarzi au plecat spre Țibleș, eu nu i-am însoțit. Și, vorba aia ”e la o aruncătură de piatră”. Motivele au fost diverse și nici măcar nu îmi amintesc acum vreunul dintre ele. Cert e faptul, că de fiecare dată ”am fentat” tura în Țibleș. Nu e Țibleșul mare scofală, dar totuși, mai mare rușinea. Bine, acum sunt încă multe locuri din apropiere prin care nu am fost, dar sper că timpul nu e pierdut. Spun locuri și mă refer la munți, că despre asta vorbesc acum.
A, nu, se pune faptul că pe Țibleș am fost și astă vară, atunci când am fost rugat să particip ca voluntar la prima alergare montană sub denumirea Țibleș Maraton. Nu se pune, pentru că nu am urcat nici măcar unul dintre cele trei vârfuri ale Țibleșului: Bran (1840 m), Țibleș (1839 m), Arcer (1829 m). Ba mai mult de atât, mare parte a drumului până la punctul la care am fost repartizat, l-am parcurs cu o mașină, asta și pentru că aveam de dus materiale, fiind un punct de alimentare – hidratare.
Să revin totuși la ”tura de sfârșit de an”. Am discutat despre tură cu o săptămână înainte, adică despre idee, într-o altă tura pe care am făcut-o pe Miroslava (1605 m). Am stabilit în linii mari că vom face tura și atât, fără să precizăm locul, ziua și cine va veni. Inițial am luat în discuție 12 Apostoli din Călimani, dar fără să stabilim concret nimic. Oricum pentru următoarea zi de sâmbătă, aveam un program foarte strict și le-am spus prietenilor de drumeție să nu se bazeze pe mine. Am rămas, chiar cu impresia că anul acesta am terminat șirul drumețiilor, oarecum incomplet. Și nici măcar nu a venit iarna foarte serios.


Colorături în zare

Într-una din zilele trecute mă sună Iosif, ca să mă întrebe dacă vreau să mergem pe Țibleș. Da, i-am răspuns și am început să discutăm cu cine vom merge și pe care traseu. Una peste alta am reușit să ne adunăm șapte drumeți și ora 7: 30 ne prinde pe drumul spre Năsăud.
Traseul ales a fost Bistrița – Cepari – Mintiu – Nimigea de Jos – Mocod – Zagra – Poienile Zăgrii – Suplai. De aici se merge pe drumul forestier în lungul văii Țibleșului până la confluența cu Izvorul Băilor, unde se găsește o clădire a unui centru de colectare fructe de pădure, cunoscută sub numele de cabana lui Horvat. Lăsăm mașinile puțin mai jos și mai urcăm pe drum până la acea construcție.


”Pe acolo zic să coborâm ...”

E ora 9 și cateva minute. Alegem să trecem peste vale spre versantul stâng și să urcăm pe drumuri forestiere până în culme. Lăsăm vârful Oușoru (1488 m) în stânga mult și ne continuăm drumul pe o potecă foarte generoasă, drum în toată regula.


Și din când în când, câte o fotografie e binevenită.

Din când în când zărim marcaje turistice TR și BA. Este prima tură din sezonul rece în care avem zăpadă încă de la plecare de jos. Ne-am încălzit bine, dealtfel nici afară nu este foarte frig, câteva grade sub minus. Ajunși pe culme, vântul începe să sufle destul de tare și suntem nevoiți să căutăm în rucsaci după haine mai călduroase și mănuși. Avem cam o oră și jumătate de urcuș. Ajungem la un amenajament cu masă și bănci unde facem un popas ca să ne regrupăm. În zare vârful Țibleș cam înnorat, așteaptă. Inițial ne-am propus să urcăm pe Țibleș, apoi să mergem până pe Bran și să coborâm pe vale. O să vedem dacă vremea ne permite.


Spre vârf

După o scurtă gustare și un ceai fierbinte o luăm la deal. Zăpada începe să crească la fiecare pas, ca Făt – Frumos. În scurt timp ajunge la 30 – 50 de cm și viscolituri sunt la tot pasul. Nu-i bai, vântul în schimb ne cam dă de furcă. Pe măsură ce ne apropiem de vârf, e tot mai greu de înaintat. Suntem în ceață și viscolește în toată regula. Estimăm că vântul suflă cu aproximativ 70 – 80 km /oră. Ace de foc poposesc pe fețele noastre, care încep să fie colorate, tot mai colorate. E o adevărată tură de iarnă. Regret tot mai tare ca nu am în rucsac o cagulă și mănușile groase. Chiar dacă eu întotdeauna îmi iau ceva echipamente de rezervă, acum, parcă, iarna m-a surprins. Îmi e rece dar nu risc să-mi dau rucsacul jos din spate ca să caut un buf pentru față. La cât de tare suflă vântul poate mă duce fără rucsac. Ne jucăm lăsându-ne pe spate, pe vânt. Totuși nu-i de joacă. Înaintăm destul de greu. Mai avem câteva sute de metri până la clopotul de pe vârful Țibleș.
Trei dintre noi, care au mai fost pe aici, aleg să se întoarcă. Uneia dintre fete îi e frig și nu mai urcă, iar ceilalți doi se întorc să o însoțească. Propun să ne întoarcem toți, dar grupul nu e de acord. Îmi spun că e păcat să nu continuăm, mai sunt o sută, două de metri.


Vârful Țibleș 1839 m

Ne împărțim, așadar în două grupuri și ne vedem fiecare de drum. Chiar dacă nu se vede nimic la un pas, atingem foarte repede punctul final, adică clopotnița de pe vârf. E 12: 20, avem trei ore de la plecare. După câteva fotografii făcute în grabă, oricum nu se vedea nimic în jur, facem cale-ntoarsă. Nici gând să mergem spre vârful Bran, nu pe o vreme de asta.


Un pic de verde in marea albă. 

Coborâm și la micul popas amenajat părăsim drumul pe care am urcat, luând-o la stânga pe un drum forestier care coboară până la pârâu. 


Toți ... șapte. 

Din loc în loc ne mai oprim pentru o fotografie și o poveste. Aici sub culme e bine. Norii s-au rărit binișor, apare soarele. Totuși vârful are încă o cușmă destul de grosă de nori. 


”Soarele s-a topit și a curs pe pământ ... ”

Pe drumul forestier e bine, dar acesta se termină într-o vale, care este cam incomodă pentru coborât. Pietrele sunt cu gheață și alunecoase. 


 Pe pârâu la vale 

Alegem o alternativă pe lângă pârâu, prin pădure. E mai bine și în scurt timp întâlnim iarăși drumul. Până în locul în care am lăsat mașinile mergem cu spor. Din când în când întoarcem privirea spre munte, pentru a ne lua rămas bun. Sus e senin, norii au dispărut, totuși nu ne pare rău, muntele e acolo și vom avea altă dată, poate, privilegiul să admirăm zările de pe vârful Țibleșului. Mulțumesc Alexandra pentru fotografii. 


La mulți ani 2020! 
Ture plăcute oriunde ați merge!














































2 comentarii: