Echipa de munte pe

Grossglockner 3798 m,

Austria

Alpii Austriei 

Undeva pe la începutul lunii aprilie citesc un mesaj pe grupul clubului, prin care se lansează ideea unei drumeții mai deosebite, ca să zic așa. Adică prin Austria și mai exact pe Grossglockner 3798 m, care este cel mai înalt vârf montan al Austriei. Mi-ar plăcea enorm să merg, mai ales că în urmă cu mai mult timp vizionasem un reportaj despre un cuplu de tineri care locuia în acea zonă și care, așa cum erau prezentate acțiunile din film, în perioada caldă se ocupau de o cabană și conduceau turiști pe munte în calitate de ghid, iar în sezonul rece coborau într-o localitate de la poalele muntelui unde își aveau domiciliul.

Acel film mi-a aprins dorința de a ajunge cândva și pe acolo. Ei, iaca prilejul potrivit. După ce am studiat cu mare atenție detaliile turei, chiar dacă se preciza că nivelul este pentru avansați, am concluzionat că aș putea face față unei astfel de provocări. Din cauza altitudinii (3798 m) pot exista porțiuni cu gheață și zăpadă care necesită folosirea colțarilor, pioletului și mersul în coardă. Nu mi-am făcut probleme pentru că experimentasem toate acele practici, mai puțin mersul în coardă. Mă bazam și pe faptul că mulți dintre cei care s-au anunțat la tură aveau experiență și aveam de la cine învăța. Mai urma să văd dacă există resurse financiare. Echipamentul individual enumerat îl aveam în întregime, iar cel care se consideră echipament colectiv exista la club. Cele patru zile cât dura tura erau la începutul vacanței, astfel că timp liber aveam suficient.

Mă anunț ca participant, după ce discut și cu Olga ca să fie de acord. Pentru că tura se suprapune într-un interval de timp în care era și ziua mea de naștere, Olga îmi face cadou resursele financiare necesare. Rând pe rând, în grupul de discuții se înscriu colegi de drumeție și uite așa ne adunăm câțiva doritori de ascensiune: Caius, cel care a făcut propunerea, Anamaria, Călin, Andreea, Ioana, Denisa, Feri, Cristina, Călin I zis Cioksi, și eu. Denisa renunță și în final rămânem nouă.

Una peste alta se fac rezervările necesare, se poartă discuții referitor la traseu, echipament și program, iar la un moment dat, totul începe să devină clar urmând să pornim. Totuși, timpul devine imanicul numărul 1, trece greu. Din motive obiective se modifică intervalul de timp în care mergem și mutăm perioada cu o săptămână mai devreme. Pe mine nu mă deranjează, îmi doresc să merg. Zilele de dinaintea plecării trec una după alta, rând pe rând se rezolvă și confirmă cazarea pe drum până acolo, asigurările de călătorie și cele de risc, necesarul de echipament, mijlocul de transport, vignete și alte mărunțișuri. Sarcinile se împart și fiecare preia să rezolve ceea ce poate. De comunicarea cu cei din Austria se ocupă cei care au mai fost pe acolo și au experiență.

Vine și ziua ..., pentru ca să putem pleca la drum devreme, Caius ne oferă posibilitatea cazării peste noapte la Cavnic într-un spațiu pe care îl are acolo. Seara trece repede cu povești, verificarea echipamentului și explicații tehnice. Într-un târziu ne retragem la culcare.

Totul corespunde ... 

29 iunie 2024. A doua zi dimineață ne mutăm lângă Baia Mare, acasă la Caius, unde încărcăm tot echipamentul în microbuzul cu care ne vom deplasa și într-un final pornim. Înaintăm cu spor, Ungaria rămâne în urma noastră, trecem în Austria și autostrada ne duce înainte, peisajul ne oferă priveliști asupra Triglavului în depărtare.

Primul popas îl facem în Dellach im Drautal, un mic sătuc cu specific austriac în apropiere de Lienz. De aici, mâine, nu mai avem mult de mers. Suntem bucuroși că am ajuns, coborăm să ne dezmorțim picioarele. Ne cazăm și coborâm la recepție să mâncăm ceva. Ne comandăm câte o bere afară, pe terasa pensiunii. Admirăm frumusețea peisajului. Tot povestind de una de alta seara se lasă și ne trimite la culcare. Dorm neîntors după o zi de mers, chiar dacă am călătorit cu mașina.

30 iunie 2024. Dis de dimineață ne adunăm la micul dejun. Proprietara pensiunii ne aranjează pe fiecare la locul nostru. Nu ne putem așeza care unde vrea, nu, băieții la o masă fetele la alta, cei care sunt căsătoriți au voie împreună ... așa e în ... Austria, nu faci ce vrei tu. La ei regula e regulă, nu se discută. No, ne amuzăm și terminăm masa de dimineață cu comentariile de rigoare.

Staniskabach wasserfal

Pornim. Aproximativ după o oră de mers, în localitatea Huben, părăsim șoseaua principală și cotim pe o șosea care ne urcă tot mai sus în munte. Drumul îngust ne duce sus, câștigând altitudine destul de repede. Peisajul montan ne încântă privirea. Suntem ”acasă”. Ajungem la cascada Staniskabach wasserfall, unde facem o scurtă pauză pentru fotografii. Continuăm apoi spre parcarea de la cota 1920 m, Lucknerhaus.

 

Ne echipăm de drum

Aici căutăm un loc unde să lăsăm mașina în parcare. Câteva zile aici va fi în siguranță și începem să ne echipăm de drumeție. Împărțim echipamentul colectiv pentru a echilibra rucsacii. Sunt multe de cărat, dar suntem obișnuiți cu așa ceva. Prima parte a urcușului nu e foarte lungă și știm că există posibilitatea de a scăpa de rucsacii grei, puțin mai sus. Pornim, suntem odihniți și cu chef de mers pe jos. Urcarea e destul de domoală pe potecile largi. Întâlnim drumeți de toate vârstele care urcă sau coboară. Ne simțim printre ”oameni ca noi”. Aici turismul montan este o activitate foarte practicată. Sporovăind, drumul trece ușor.

 

La deal cu spor

Mai o fotografie, mai o discuție, mici incidente ne fac să nu realizăm când am ajuns la Lucknerhutte 2241 m. Până aici avem aproape două ore de ”vreme” în care abia ce ne-am încălzit. Ne tragem sufletul și după ce ne regrupăm, căutăm funicularul care face aprovizionarea cabanei Studlhutte. Știm că există posibilitatea urcării bagajelor grele până la cabană pentru o taxă de 5 euro. Ne oprim câte un rucsăcel în care punem o sticlă de apă și o pelerină de ploaie, o geacă de vânt, un baton energizant.

 Unde e Grossglockner ?

Până sus, unde o să poposim o noapte nu facem mai mult de trei ore. În plus nu avem nici bagaj greu. Încărcăm bagajele în vagonet, le asigurăm și pornim.

 

... scăpăm de greutăți ... 

Treptat drumeagul pe care am urcat adineauri se transformă în potecă. Marmotele ne dau târcoale fără a se simți intimidate de prezența noastră. Clar sunt obișnuite cu astfel de ”arătări”. Peisajul este de o frumusete de nedescris, Alpii sunt altfel de munți, nu poți să îi compari cu Carpații. Imensitatea lor ne fac să ne simțim atât de pitici. La un moment dat observăm vagonetul încărcat cu lucrurile noastre suspendat deasupra hăurilor. Își vede de treaba lui ... noi de a noastră. Bujorii galbeni sunt înlocuiți de petice de zăpadă pe măsură ce urcăm.

 Studlhutte 2802 m

Vremea e ușor mohorâtă. Din când în când soarele ne mai trimite câte un buchet de raze printre nori. În depărtare încercăm să identificăm ținta noastră de mâine, dar norii ne împiedică.

         În jurul orei trei ajungem la cabana Studlhutte care este la 2802 m. E imensă. În sinea mea mă minunez de faptul că așa de sus este un astfel de confort. Ajunge toată lumea. Ne cazăm. Aici pot să se cazeze peste 100 de turiști o dată. După ce vedem unde o să dormim la noapte, ne adunăm în sala de mese, mâncăm ceva și trecem pe bere. Am senzația ca suntem undeva jos la un restaurant obișnuit nu la 2800 m altitudine. Până ce vine ora de somn ieșim prin preajmă să ne familiarizăm cu peisajul și ne lăsăm ”amprenta” trecerii noastre pe aici în locul special destinat. Adică cu un anume ”ceremonial” lipim un sticker autocolant pe colțul construcției printre multitudinea de stickere autocolante, aflate acolo.

 Echipa de munte

Ne plimbăm și observăm timpul care nu pare prea prietenos. Îngrijorarea noastră e legată de ziua de mâine. Prognoza nu este tocmai bună. O să vedem ce vom face. Seara vine încet și ne găsește la povești în sala de mese la o bere.

01 Iulie 2024. Noaptea a trecut. Dormitorul are cam 20 de paturi și a fost cald, poate prea cald, am avut și ”concert” pe voci, dar așa e în spații în care doarme mai multă lume. Cei care folosesc dopuri pentru urechi nu au niciun disconfort, eu nu pot și trebuie să îmi asum. Nu e o problemă, chiar dacă dorm cu întreruperi, a doua zi ”funcționez”. După ce ne-am trezit, luăm micul dejun și ”punem țara la cale”. De sus de la cabana Erzherzog Johann Hutte aflăm ca vremea nu este chiar în regulă, adică sus ninge viscolit. Astăzi ne-am propus să urcăm la 3454 m, să ne cazăm la cabana Erzherzog Johann Hutte și acolo să vedem ce posibilități ar fi pentru a ajunge pe vârful Grossglockner. Problema era vremea, vizibilitatea, precipitațiile, vântul.

De sus aflăm că în jurul orei 11 ar fi o fereastră în nori care ne-ar permite să ajungem la cabană.

       Pe la ora 10 suntem gata de drum. Ar fi cam trei ore până sus, dar e necesar folosirea echipamentului specific: cască, ham, lonjă de asigurare, colțari, piolet. Pentru că există posibilitatea de a închiria un dulap cu cheie, o parte din echipamentul de care nu avem nevoie e lăsat în cabană. Verificăm ceea ce ne trebuie și ne adunăm în fața cabanei, pregătiți de plecare.  După o urcare domoală pe curba de nivel, ajungem pe un platou în căldarea de sub vârf.  Aici ne întâlnim cu ghețarul care este ”asezonat” și cu o lapoviță. Pe măsură ce urcăm, lapovița se transformă în ninsoare viscolită. Traversarea ghețarului nu ne creează probleme. Ocolim o crevasă care oricum era în afara potecii. Ajungem la un perete pe care sunt montate scoabe și cablu pentru via feratta. Îl parcurgem cu colțarii pe bocanci, o experiență pe care nu am mai încercat-o, dar toată trupa se descurcă bine. Bine, acuma nu era neapărată nevoie de așa ceva, dar Cioksi a dorit să vadă cum se descurcă toată lumea la mersul cu colțari pe stâncă (asta am aflat-o mai târziu). Depășim peretele de via feratta și după o porțiune de pajiște acoperită de zăpadă începem din nou să urcăm pe stâncă care are asigurare cu cablu. Ninsoarea se întețește, dar până la cabană nu mai e foarte mult.

Fără cuvinte ... 

    Pe la 13:25 ajung la cabană. Sunt primul, e cea mai mare altitudine pe care am atins-o până acum. Nu simt că aș avea probleme cu acomodarea la altitudine mare. Rând pe rând ajunge toată lumea. După câteva fotografii pe care le facem pentru a marca sosirea, ne lăsăm bagajul în spațiul destinat echipamentului și intrăm în sala de mese. Atmosfera este alta, diferită de cea de jos de la 2800 m. Mă încearcă o senzație plăcută, familiară de ”cabană”. Nu pot să îmi dau seama dacă am mai trăit vreodată această senzație. În orice caz, nu găsesc cuvinte pentru a putea descrie trăirea momentului. Nu aș mai fi plecat de acolo. Iarna de afară, căldura sobei cu lemne (de unde lemne la altitudinea aia ?), poveștile, chiar dacă nu se vorbea limba română, atmosfera în general erau minunate.

După ce ne identificăm camera și paturile fiecăruia, revenim în sala de mese. Cabanierul, un individ tânăr, ne ”supune” unui ceremonial prin care clubul nostru își primește loc de cinste în cabană. Călin oferă cabanierului o emblemă brodată cu însemnele clubului Echipa de munte, iar aceasta este așezată printre alte asemenea embleme pe una dintre grinzile cabanei la loc vizibil, cu mare cinste. 

După ce a trecut momentul nostru, în uralele celor prezenți, toată lumea revine la preocupările de dinainte. Se aud povești, oameni ai muntelui, bătuți de vreme discută, despre ce altceva decât despre ”munte”, fiecare în limba lui. Afară ninge ca în toiul iernii. La un moment dat apare o chitară, iar cabana se umple de frumoasele cântece germane, de munte. Ne tragem aproape și dispar orice fel de ”bariere”. Muzica ne leagă de parcă am fi cei mai vechi prieteni. Într-un târziu ne împrăștiem prin camere cu toate că nu ne e foarte clar ce vom face mâine. O să vedem mâine. Indiferent ce va fi, noi, eu, am atins unul dintre motivele pentru care am ajuns aici. 

La loc de cinste  

02 Iulie 2024. A doua zi dis de dimineața ne adunăm în sala de mese și în timpul micului dejun analizăm temeinic variantele. Afară s-a depus un strat consistent de zăpadă. Vremea e tot înnorată cu șanse de precipitații. Dintre cei care sunt în cabană observăm că unele grupuri aleg să urce pe vârf. Ascensiunea, în condiții de vizibilitate durează cam 1h 30 minute – 2 ore. Ghizi cu experiență conduc grupuri de 2 – 3 persoane, nu mai mulți. Noi suntem nouă. Vizibilitatea redusă și condițiile nefavorabile ne fac să cumpănim cu mare atenție ce putem face. După lungi discuții alegem că e mai bine pentru toți să coborâm.

La hotărârea noastră contribuie și faptul că unul dintre grupurile de 3 persoane care au plecat dis de dimineață pe vreme relativ bună s-a întors și ne-a spus că sus e urgie. Nicio șansă de urcat astăzi și nici în zilele următoare. Nu suntem deloc împăcați cu situația, dar nici nu se pune problema asumării unor riscuri inutile.

La revedere 

Erzherzog Johann Hutte  

Decizia e luată și în jurul orei 10, după fotografia de grup din fața cabanei începem să coborâm. Vremea își face de cap, și pe măsură ce coborăm ninsoarea se transformă în ploaie rece. Ajunși la Studlhutte recuperăm lucrurile lăsate aici și ne continuăm drumul. Treptat vremea se îmbunătățește, totuși pelerinele de ploaie sunt încă necesare. Pe traseu întâlnim grupuri însoțite de ghid cu care purtăm scurte conversații. Câteva ore mai târziu suficient de obosiți ajungem la mașină. Suntem bucuroși, dar și cu o umbră de regret că trebuie să ne întoarcem acasă fără să fi atins vârful propus. Ne consolăm cu ideea că ”muntele nu se mută de acolo” și ne promitem că o să revenim altă dată când vremea va fi de partea noastră.

Odată ajunși în parcarea de unde recuperăm mașina, ne încărcăm lucrurile, ne reocupăm locurile și o luăm din loc. Ne grăbim puțin, deoarece Caius trebuie să se întâlnească cu niște prieteni de-ai lui care vor dona o mașină pentru spitalul unde lucrează acesta. Ajungem în locul stabilit la ora la care trebuia să fim acolo. După ce ajung și prietenii lui Caius stabilim să mergem la un local unde să servim masa și să mai vorbim de una de alta. Alegem o terasă unde comandăm ceva din produsele tradiționale. Ce altceva decât un șnițel vienez cu cartofi și bere autohtonă. După ce terminăm consumația ne despărțim de prietenii lui Caius și ne îndreptăm spre autostrada care ne conduce spre casă.

Continuăm drumul spre casă și încet seara se lasă. Ne orientăm spre următorul loc pentru înnoptat, care alegem să fie într-o pensiune dintr-o  moară veche, așa cum ne lasă să înțelegem denumirea acestei pensiuni. De fapt trebuie să alimentăm și cu acest prilej căutăm și cazare. În localitatea Reichenfels este pompă unde facem plinul și identificăm locul de popas. Ajungem și ne cazăm la die Muhle. Norocul este de partea noastră, sunt suficiente camere libere. Ne lăsăm lucrurile în camere și coborâm în sala de mese la cină și o poveste. Pe un perete, la televizor rulează meciul de fotbal Austria – Turcia. Câțiva localnici urmăresc meciul destul de abătuți. Naționala Austriei este în dezavantaj, de altfel meciul se termină în defavoarea austriecilor. Supărarea lor este contrastantă cu entuziasmul nostru, generat de halbele de bere pe care le-am servit. Se retrag și noi ne vedem de poveștile noastre. Într-un târziu ne retragem fiecare în camerele noastre.

Poftă mare ... 

03. 07. 2024. Dis de dimineață servim micul dejun, ne adunăm lucrurile și suntem din nou pe drum. În apropiere de Gratz facem o pauză pentru shopping. Ne împrăștiem printre magazine. Descopăr un magazin TK Max unde oferta de îmbrăcăminte este foarte variată la prețuri foarte accesibile. Îmi achiziționez diferite obiecte. Când revin la mașină, fetele vor să afle sursa cumpărăturilor și prelungim pauza pentru încă o sesiune de cumpărături. Profit de acest fapt pentru a căuta o geacă pentru Olga. O văzusem în treacăt prima dată dar nu eram sigur că îi e potrivită. O rog pe Andreea să o probeze și mă conving că ar fi pe măsura Olgăi. Terminăm cumpărăturile și ne îmbarcăm.

Feri conduce microbuzul, deoarece Caius trebuie să conducă mașina primită. Drumul se desfășoară fără incidente și încet, încet ne apropiem de casă. Inițial, Feri, care e șoferul nostru, a zis dimineață că o să conducă tot el și probabil la un moment dat să îl înlocuiesc dacă va simți oboseala. Nu a fost cazul, așa că spre seară intrăm în țară cu bine.

Ajunși acasă la Caius ne redistribuim pe mașinile personale, iar în jurul orei 03. 00 ajung și eu acasă. În zilele care urmează se fac calculele care ne ajută să reglăm costurile generate de transport.

Ne mai vedem noi ...  

Concluzionez că nu a fost foarte costisitoare această ieșire, iar satisfacția a meritat tot efortul.

                                        Ture frumoase oriunde ați merge. 

 

Oușorul la ceas de iarnă

 

La tura anunțată de Radu în calendarul clubului din munții Suhard, pe vârful Oușorul, nu puteam să nu spun ”prezent”. Acuma, Radu, în descriere, preciza că urcarea se va face pe versantul estic al Oușorului unde cică ar fi o poteca marcată. 

Am urcat acest munte de nenumărate ori, ce-i drept dinspre vest, din dealul Floreni, pe unde am și coborât, sau pe Piciorul Mare, trasee care nu sunt marcate și sincer să fiu nici nu știam că este vreun marcaj de traseu turistic în Suhard, înafara de BA care pleacă din Vatra Dornei, parcurge creasta Suhardului și ajunge în pasul Rotunda și traseul care urcă din Ciocănești la schitul Suhard marcat cu PR. 

Dar nici nu am pretenția ca aș cunoaște toate detaliile despre vreun munte, chiar și din apropiere, așa că, da, mi-am anunțat participarea la tură. Vremea se anunța numai bună de drumețit.

... drum bun ...

După ce am stabilit unde ne putem întâlni, urma sa vină dimineața de duminică pentru a ne atinge obiectivul propus. Ne-am întâlnit în centrul comunei Prundu Bârgăului, unde la propunerea lui Marian, am urcat în mașina lui pentru că avea încă un loc liber.

CA

Iaca, în total patru drumeți. Pornim, vreme senină și nu foarte rece. Ajungem în Dorna Candreni unde căutăm biserica. Din preajma acesteia începe marcajul CA pe care o să îl urmăm o vreme, ca apoi să întâlnim alt marcaj TA, care ne va duce în cel mai înalt punct al drumeției noastre. În jurul orei 9 și 30 de minute lăsăm mașina într-o parcare și ne așternem la drum. Un drumeag destul de vizibil ne conduce tot mai sus spre o stână. După vreo oră și jumătate abandonăm drumul și începem un urcuș care ne cere să reducem viteza. Stâlpii marcajului de iarnă ne ghidează spre marginea pădurii, unde zărim TA care ne va conduce către vârf. Aici facem un mic popas adăpostiți de copaci și luăm câte o gustare cu un ceai. Ne adăpostim în marginea pădurii deoarece vremea se schimbă, vântul se intensifică, iar stratul de zăpadă începe să crească pe măsură ce urcăm.

... în urcare ... 

După aproximativ o oră de urcat atingem vârful Oușorului, unde, în cea mai mare viteză luăm câteva cadre și căutăm din priviri direcția spre Piciorul Mare pe unde intenționăm să coborâm. 

Piciorul Mare

Intuiesc direcția deoarece am coborât și altă dată pe acolo, dar acum e o ceață să o tai cu cuțitul. Găsim calea și ne dăm drumul la vale. Vântul și ceața de pe vârf nu ne permit să zăbovim prea mult aici.

 ... noi ...

Oușorul 1639 m 

Coborârea nu ne ridică nicio problemă și în scurt timp ajungem în apropierea căii ferate. De sus încercăm să identificăm drumuri pastorale paralele cu calea ferată, care să ne ducă în apropierea bisericii unde am lăsat mașina, dar căutările noastre nu dau roade așa că alegem, în final, să urmăm traseul căii ferate. 

Pe cale ferată

Ajungem la mașină, încărcați de bucuria unei noi ture de drumeție reușită. Pe scurt: am fost patru drumeți; Ștefania, Radu, Marian și Călin, care au parcurs 10, 27 km, în 4, 43 h cu o ascensiune totală de 991m la o elevație maximă de 1639 m.

Tinovul Mare

Ne îndreptăm spre pasul Tihuța și sporovăim de una de alta. Pentru că încă e destul de devreme, Radu propune să ne oprim pe traseu în Poiana Ștampei ca să vedem și Tinovul Mare, care e în drum. 

Alee

Panouri noi

Nu am nimic împotrivă chiar dacă am vizitat acest loc de nenumărate ori. Companionii mei sunt foarte încântați de idee, odată ajunși în zonă, mai ales Radu, care pare a fi un pasionat și are ocazia să își sporească volumul de cunoștințe despre astfel de areale. Tinovul arată extraordinar și iarna. 

Elefantul

Întâlnesc cunoștințe, pasionați de drumeție care, la fel ca noi, în drumul spre casă s-au oprit să mai admire încă puțin natura. Străbatem aleea amenajată și observ cu satisfacție, că panourile cu informații sunt completate de unele noi. Diversitatea lor și modul în care sunt concepute fac din acest loc unul interesant, pe lângă contribuția naturii.

Acum, într-adevăr ziua este completă. 

Ture frumoase oriunde ați merge. 

 

 

Piatra Craiului în ... trei episoade

text și fotografii
Călin Musteață 

Orice drumeț, căruia îi place să meargă pe munte, ar trebui să ajungă, măcar o dată în Piatra Craiului. Atât de frumoși sunt acești munți încât, dacă ajungi aici te îndrăgostești inevitabil de aceste locuri. Cineva asemăna Piatra Craiului, cu un dinozaur ascuns în pământ a cărui spinare a ieșit la suprafață. 

Dealtfel creasta Pietrii Craiului e destul de îngustă și anevoioasă, iar parcurgerea ei necesită multă atenție. Pământul negru asociat cu albul pietrei oferă o imagine fantastică, dar pe vreme ploioasă devine alunecos și mult mai dificil de parcurs. Pe scurt, Piatra Craiului este de departe cel mai frumos masiv de la noi din țară, dar și unul dintre cele mai solicitante. Zicea unul dintre drumeții pe care i-am întâlnit prin Piatra Craiului că nu oricine poate să urce în Crai, dar atunci când reușește să ajungă acolo, cu atât mai mult frumusețea acestuia este de apreciat.

Creasta Pietrii Craiului

Întreaga creastă este destul de greu de parcurs de la șaua Crăpăturii până în șaua Funduri, având 9 km de la vf. Turnu până la Funduri ( wikipedia). Există, totuși, acei care reușesc să parcurgă acest traseu într-o singură zi cu plecare din apropierea crestei. Cabana Curmătura, care este cea mai apropiată cabană sau refugiile, oferă posibilitatea de a fi dis – de – dimineață sus pentru a parcurge tot traseul de creastă într-o singură zi.

Valea Crăpăturii

Mult mi-am dorit să ajung în Crai, iar poveștile camarazilor de drumeție care au fost pe acolo, erau ca niște paie aruncate peste foc. Tot mai tare se aprindea acea dorință, dar momentul potrivit mă tot ocolea. Multe erau poveștile legate de Piatra Craiului inclusiv povestea Maratonului Pietrii Craiului, una dintre competițiile de alergare montană cu cea mai lungă tradiție de la noi din țară. Nu am nimic cu aceste maratoane montane, dar ediția din anul 2016 a fost momentul care mi-a oferit prilejul să ajung acolo. Unul dintre prietenii mei s-a înscris la MPC și m-a rugat să îl însoțesc până în zonă, astfel aveam la dispoziție o zi întreagă pentru drumeție prin Crai.

Episodul I. 1 Octombrie 2016. 

Am spus ” Piatra Craiului în ... trei episoade”, pentru că nici prin gând nu îmi trecea, atunci, că voi reuși să parcurg toată creasta, cel puțin nu atunci. La acel moment voiam doar să fac o drumeție prin Munții Piatra Craiului. Ș-apoi ... voi mai vedea dacă o să mai ajung pe acolo.

Tabăra

Zărnești, Cabana Gura Râului, este locul unde am pus cortul pentru prima noapte. În orășelul de la poalele Craiului era fierbere, a doua zi urma să aibă loc competiția de alergare montană. Noi nu aveam treabă cu asta. Spun noi pentru că nu eram singur. Adi și Ilinca erau părtași la drumeție. Am ales să parcurgem o porțiune din partea nordică a crestei, mai exact de la șaua Crăpăturii până la Vf. Ascuțit. În jurul orei 7: 00 am plecat de la cort. 

Fântâna lui Botorog

Ajungem la Fântâna lui Botorog, de unde am început urcarea pe traseul marcat BG spre Cabana Curmătura. De aici ne-am îndreptat pașii spre șaua Crăpăturii. Facem un scurt popas pentru o gustare, câteva fotografii și admirăm în voie peisajul. Ziua este frumoasă, senină. Este 1 octombrie și vremea este numai potrivită pentru drumeție pe munte. 

Spre vârful Turnu

Urmăm traseul marcat PR, traseu care ne urcă spre vf. Turnu 1911 m. Traseul este destul de solicitant, din loc în loc prevăzut cu cabluri sau lanțuri. Fiind, pentru mine, primul contact cu astfel de trasee, totul era ... uau ... 

Vârful Turnu îl atingem în jurul orei 12. Suntem sus, pot spune. De aici traseul nostru urmează matematic creasta. Până la vârful Ascuțit mai avem de ”pășit”. Rând pe rând lăsăm în urmă Șaua Padinei Închise și Vârful Padina Popii 2018 m. 

Vârful Ascuțit

Vârful Ascuțit îl atingem undeva în jurul orei 14. Aici ne tragem sufletul și mâncăm. Nu suntem singuri. Facem schimb de opinii cu ceilalți drumeți. Toată lumea e de acord că Piatra Craiului merită tot efortul pentru a ajunge pe crestele ei. Analizăm momentul și cădem de acord că pentru a parcurge traseul până la cel mai înalt punct al crestei am avea nevoie de mult timp. 

Vârful La Om se află la o distanță de 4 ore, conform indicatorului de pe vf. Ascuțit. De acolo pentru a ajunge la corturi am avea nevoie de mult mai mult timp decât ne oferă ziua. Ne mulțumim cu ceea ce am realizat și începem să coborâm pe traseul TA care ne conduce spre Curmătura. Ajunși la cabană zăbovim puțin ca să ne odihnim și ne continuăm coborârea spre Prăpăstiile Zărneștilor. 

Prăpăstiile Zărneștilor

Încet se lasă seara, dar lumina este încă suficientă ca să putem admira frumusețea pereților care mărginesc frumosul ”canion”. La ieșire din traseu se înserează tot mai bine, dar totuși reușim să ajungem la corturi ajutați de ultimele licăriri ale zilei. Minunată zi de toamnă la primul contact cu Piatra Craiului.

Episodul II. 25 septembrie 2021. 

Sunt cam cinci ani de când am fost prima dată în Piatra Craiului. De atunci am umblat prin multe locuri, dar în Crai nu s-a nimerit să ajung iar. 

Un prieten zicea că ... ”nu-i bai dacă nu poți să ajungi pe un munte din cauza vremii nepotrivite, muntele nu se mută, tot acolo e și o să ai ocazia altă dată”, ... nu s-a potrivit. Ei, acuma a venit momentul unei noi întâlniri. 

De data aceasta am hotărât, adică s-a hotărât o altă abordare a Pietrii Craiului. Ne-am propus să parcurgem porțiunea de creastă numită Creasta Sudică, adică zona cuprinsă între vârful La Om și Funduri. 

Am plecat dimineața devreme spre Plaiul Foii. Cu o seară înainte s-au purtat discuții ... și discuții asupra traseului și în final s-a convenit să parcurgem tot traseul, care necesita vreo 15 ore de mers cam în continuu. 

Discuții ... discuții 

Așa cum spuneam, am lăsat mașinile în parcare în Plaiul Foii și urmând traseu BR am pornit spre creastă trecând pe lângă refugiul Șpirlea. Am ales să urcăm în creastă prin zona numită La Lanțuri. Vremea este frumoasă, senină. Urcăm cu spor, dar dificultatea traseului își spune cuvântul și suntem nevoiți să facem pauze mai dese decât de obicei. La Lanțuri ..., pentru că sunt multe porțiuni care sunt amenajate cu cabluri sau lanțuri. 

La odihnă 

La 12: 30 suntem la refugiul Grind II. Aici facem regrupare, o scurtă pauză și ne îndreptăm spre vârful La Om sau Piscul Baciului 2238 m. Ca să descriu trăirile din acel loc nu găsesc cuvintele potrivite. Trebuie să fii acolo ca să poți să înțelegi. Rotocoale de nori urcau din vale, dinspre Peștera, spre noi. 

Totul era la superlativ și nu am mai fi plecat, dar până jos este cale lungă. În jurul orei 13: 30 ne punem, totuși, în mișcare spre șaua Funduri, după ce am făcut mulțime de fotografii. Creasta se înșiră în fața noastră luuungă și crenelată. Ne trebuie mai mult de trei ore ca să parcurgem multitudinea de vârfuri și șei. 

La 16: 45 ne odihnim în apropierea refugiului Funduri. De aici după o coborâre cam anevoioasă urmând traseul TA revenind pe sub perete. 

Cerdacul Stanciului

Capre negre pe Marele Grohotiș

Cerdacul Stanciului, Marele Grohotiș, turme de capre negre, Garofița Pietrii Craiului, toate rămân în urmă, luând cu noi doar fotografiile acestor minunății ale naturii. 

Soarele se pierde la orizont. Noaptea își face prezența și ne obligă să folosim lanternele. 

Licurici

Traseul, foarte bine marcat se zărește în lumina frontalelor. Observ că marcajele traseului sunt foarte vizibile și reîmprospătate de curând, felicitări celor care au trudit la treaba asta. Depășim refugiul Șpirlea. De aici suntem ca acasă, dar mai avem încă mult de mers. Undeva trecut de ora 23 reușim să ajungem și la mașini. Ajunși la pensiunea unde ne-am cazat printre o bere și o poveste rând pe rând trecem la somn. Suntem obosiți dar bucuroși de reușita noastră. Chiar e o reușită. Am fost Andreea, Cosmin, Sandu, Ioana, Alin, Horea, Angela, Anamaria, Dani, Feri, Elena, Claudia, Bogdana, Radu, George, Robert, Dacia, Călin.

... vremea ... 

Episodul III. 17 septembrie 2022. Iar în Piatra Craiului. După aproape un an, am revenit în zona Piatra Craiului. De ce? A rămas, pentru mine, o bucată neparcursă. Aveam temele făcute. Același traseu ca anul trecut, doar că de data aceasta urma să ne îndreptăm pașii nu spre sud ci spre nord, adică Creasta Nordică. Porțiune mai scurtă, dar la fel de tehnică. 

Urcare pe La Lanțuri și coborâre pe la Refugiul Speranțelor, Padina lui Călineț. De data aceasta timpul nu a vrut să fie de partea noastră. Mă rog, era mijlocul lunii septembrie, capricioasă lună. Am sperat să avem timp frumos. Dimineața, nu era deloc promițătoare, totuși am pornit. Nu ploua, dar vremea era mohorâtă. După ce am depășit refugiul Șpirlea, norii au început să se adune deasupra crestei. Am continuat să urcăm. 

    Speranțele noastre sunt spulberate după ce ajungem La Zăplaz. Aici ploaia se intensifică. Până acum era, așa, un fel de burniță mai bogată. Ne adunăm sub un molid și analizăm situația. Deloc plăcută. După câteva ochiade aruncate spre creastă hotărâm să mai urcăm o jumătate de oră. Dacă ploaia se intensifică și sus se aud tunete, ne întoarcem. Dacă nu, atunci continuăm urcarea. Spre norocul nostru vântul mai împrăștie norii. Sus e liniște. Norii se îngrămădesc jos, sub noi. Nu sunt mulți. Urcăm. La 12: 20 suntem în șaua Grindului. Sus vântul suflă, plafonul de nori nu e amenințător. Se pare că avem noroc. În refugiu ne regrupăm. Ne schimbăm hainele transpirate și renunțăm la cele de ploaie. Luăm o gustare și ne îndreptăm spre nord. 

După 30 de minute suntem La Om. Fotografii și povești. Mai sunt și alți drumeți care au urcat din diferite direcții. Toți suntem optimiști din perspectiva vremii. Dealtfel toată ziua a fost în regulă, nu am mai avut probleme cu ploaia. 

La om

Ne îndreptam spre vârful Ascuțit, care e departe, nici nu se zărește. Trecem de Vârfurile Zbirii 2220 m, Țimbalul Mic 2193 m, Țimbalul Mare 2177m. 

Vârful Ascuțit  ... în 2016 ... 

După trei ore suntem pe vârful Ascuțit 2133 m. Ne adunăm, facem fotografii și ne odihnim. Emoția revederii locului după șase ani mă încearcă, dar și o emoție a unei împliniri: toată creasta Piatra Craiului. Mă simt ca acasă. Oricum Piatra Craiului mai are încă multe locuri frumoase care trebuie vizitate. 

... pe traseu ...

Nu zăbovim foarte mult. Până la mașini mai avem de coborât mult. Pe traseul TR care ne duce spre refugiul Speranțelor și de acolo mai departe mai e cale lungă. Coborârea pare că nu se mai termină. Totuși avem bucuria să întâlnim flori de colț. Le credeam trecute. Noaptea ne cuprinde încetul cu încetul nu înainte de a putea vizualiza de sus, traseul pe care urma să îl parcurgem. La șosea ajungem când întunericul e de nepătruns. Pfai ... și mai e ajutat și de o nenorocită de ceață. Ajunși la drum nu e gata. Eu cu Radu trebuie să mergem vreo 2 – 3 km mai sus după mașini. Până se adună colegii noștri și își dezmorțesc picioarele ne-am întors. Am mers în total puțin peste 14 ore cu tot cu pauze, aproximativ 17, 5 km. O oră mai târziu punem de o petrecere la pensiune ca să sărbătorim așa cum se cuvine pe onorat Piatra Craiului. 

Am fost Elena, Elena, Dani, Andreea, Radu, Feri, Bogdana, Cosmin, Claudia, Andreea și Călin din Echipa de Munte. 

  Ture plăcute oriunde veți merge!